Legat de anumite evenimente, as interzice filme artistico-cica-realiste à la Spielberg, impodobite cu un melodic facil , de multe ori destinate premiului Oscar. Poate as permite un film simbolic, intr'adevar de arta, precum "La Vita e bella" al nebunului de Benigni ..., el e mereu surprinzator, iese din tipar, comanda un oarecare efort.
Filme documentare, da, ... insa nici alea toate, doar cele care filmeaza marturiile supravietuitorilor, in stare bruta si subiectiva.
De la dinsii mai avem ceva de aflat, de invatat, mai ales ca au ramas atit de putini si s-au hotarit atit de tirziu sa ne vorbeasca ...
La inceput, imediat dupa razboi, au vrut sa vorbeasca ... insa si-au dat seama ca nu exista urechi pentru povestirile lor, mai ales ca pareau a fi de domeniul irealului. Toata lumea a trecut printr'un razboi feroce, fiecare avea ceva de povestit, asa ca pina la urma, tot ei au trebuit sa-i asculte pe cei de'acasa, prin cite au trecut, lipsa de hrana, frig in casa, averi furate, bombe, soldati etc etc ...
Si atunci au tacut.
Oricum nu aveau chef de vorba, fiindca aveau de povestit lucruri ingrozitoare.
Nu despre numarul de morti, nu despre conditiile de lagar, nu despre gazare, ci despre ceva mult mai grav, ceva de care nu se prea vorbeste, si anume, despre starea de sub-animal la care au fost adusi prin foamete, prin experimente sociale umilitoare, prin chinuri lente, prin tratamente medicale, care i-a abrutizat in asemenea masura incit probabil ca s-a ajuns la niste situatii umilitoare de supravietuire animalica (pe care daca fiziologic nu mai aveau puterea de a le controla, creierul inca le mai inregistra ...), care te facea sa nu mai fi capabil sa tii cont de cel de alaturi, de cel ce ti-a fost prieten, chiar de cel de acelasi neam.
Aceste stari de abrutizare, care au ramas intiparite in memorie, au generat acel sentiment de culpabilitate a supravietuitorilor.
Si fiindca nimeni nu era atunci pregatit sa asculte, au tacut si au ingropat in ei aceste sentimente.
Dar nu au fost fericiti. Multi s-au sinucis.
Cu trecerea anilor, vazind cum sentimentele nerostite se transmit din generatie in generatie, iar ei supravietuitorii ... incep sa dispara, ei fiind singurii care ar putea explica si povesti despre experienta dezumanizarii, despre conditia de cobai la care a fost supus un popor cu nimic mai prejos decit cele mai elevate popoare din acea perioada, despre conditia de singurate in care s-a trezit acel popor in mijlocul oamenilor fata de care s-a considerat egal..., din datorie fata de ceilalti, supravietuitorii au inceput sa vorbeasca. Insa cu grija, sugestiv, ... nu ai voie sa dai cu barda in delicata fibra umana ...
Doamne fereste sa faci un film artistic despre aceste lucruri.
Nu cred ca un film e mai plin de manifestari dramatice decit realitatea. Mai ales un film de Spielberg, unde cu toate bunele intentii, drama este atit de construita incit ofenseaza.
O persoana de care ma leaga ombilicul taiat atit doar cit poate taia o foarfeca chirurgicala (in rest e acolo, bine merci), a fost si ea copil intr'un oras, unde in 1941 a avut loc un pogrom ...
Imi povesteste despre ea, cum era o fetita vioaie si zburdalinica care avea multe prietene de joaca. Intr-o zi a iesit in strada mindra, purtind la piept o steluta galbena. Toate celelalte fetite au admirat-o si erau suparate ca nu aveau si ele asa ceva. Dupa citeva zile, au venit la locul de joaca 2 femei, tinidu-si fiicele de mina. Le-au lasat sa-si ea ramas bun de la fetita cu stelutza. Fetitele au plecat plingind, neintelegind nimica ...
Sau cofetarul care a disparut, lasind magazinul deschis ... Toti copii au sarit pe prajituri, s-au imbuibat cu ele. "Voi nu stiti ce e aia o prajitura buna...". Imi spune aceasta fraza si azi. Apoi, a vazut in fundul cofetariei o usa intredeschisa, prin care si-a bagat capul si l-a vazut pe cofetar dormind pe fotoliu, cu gura deschisa, si doar soriceii care misunau pe podea i-au oprit pornirea sa se duca la el ca sa-l trezeasca. I s-au parut mai mari decit soriceii obisnuiti.
Sau cind taica-su si fratele mai mare au fost luati de jandarmi si nu s-a mai stiut de ei timp de 4 zile, cind au reaparut, povestind cit de norocosi au fost ca, atunci cind le-a venit si lor rindul, s-a oprit totul... Nu li s-a dat nimic de mincare, nici macar apa, ... povestea tatal ca au rezistat fiindca el mereu pastra prin buzunare bucatele de zahar cubic. Si azi fetitza, copilul meu octogenar, nu pleaca de la vreo cafenea fara sa-si puna in poseta bucatile de zahar cub frumos ambalate ...
Mi se pare ciudat ca eu, care nu am trait acele vremi, scrisnesc mult mai tare din dinti, decit o persoana care a trecut prin ele.
Filme documentare, da, ... insa nici alea toate, doar cele care filmeaza marturiile supravietuitorilor, in stare bruta si subiectiva.
De la dinsii mai avem ceva de aflat, de invatat, mai ales ca au ramas atit de putini si s-au hotarit atit de tirziu sa ne vorbeasca ...
La inceput, imediat dupa razboi, au vrut sa vorbeasca ... insa si-au dat seama ca nu exista urechi pentru povestirile lor, mai ales ca pareau a fi de domeniul irealului. Toata lumea a trecut printr'un razboi feroce, fiecare avea ceva de povestit, asa ca pina la urma, tot ei au trebuit sa-i asculte pe cei de'acasa, prin cite au trecut, lipsa de hrana, frig in casa, averi furate, bombe, soldati etc etc ...
Si atunci au tacut.
Oricum nu aveau chef de vorba, fiindca aveau de povestit lucruri ingrozitoare.
Nu despre numarul de morti, nu despre conditiile de lagar, nu despre gazare, ci despre ceva mult mai grav, ceva de care nu se prea vorbeste, si anume, despre starea de sub-animal la care au fost adusi prin foamete, prin experimente sociale umilitoare, prin chinuri lente, prin tratamente medicale, care i-a abrutizat in asemenea masura incit probabil ca s-a ajuns la niste situatii umilitoare de supravietuire animalica (pe care daca fiziologic nu mai aveau puterea de a le controla, creierul inca le mai inregistra ...), care te facea sa nu mai fi capabil sa tii cont de cel de alaturi, de cel ce ti-a fost prieten, chiar de cel de acelasi neam.
Aceste stari de abrutizare, care au ramas intiparite in memorie, au generat acel sentiment de culpabilitate a supravietuitorilor.
Si fiindca nimeni nu era atunci pregatit sa asculte, au tacut si au ingropat in ei aceste sentimente.
Dar nu au fost fericiti. Multi s-au sinucis.
Cu trecerea anilor, vazind cum sentimentele nerostite se transmit din generatie in generatie, iar ei supravietuitorii ... incep sa dispara, ei fiind singurii care ar putea explica si povesti despre experienta dezumanizarii, despre conditia de cobai la care a fost supus un popor cu nimic mai prejos decit cele mai elevate popoare din acea perioada, despre conditia de singurate in care s-a trezit acel popor in mijlocul oamenilor fata de care s-a considerat egal..., din datorie fata de ceilalti, supravietuitorii au inceput sa vorbeasca. Insa cu grija, sugestiv, ... nu ai voie sa dai cu barda in delicata fibra umana ...
Doamne fereste sa faci un film artistic despre aceste lucruri.
Nu cred ca un film e mai plin de manifestari dramatice decit realitatea. Mai ales un film de Spielberg, unde cu toate bunele intentii, drama este atit de construita incit ofenseaza.
O persoana de care ma leaga ombilicul taiat atit doar cit poate taia o foarfeca chirurgicala (in rest e acolo, bine merci), a fost si ea copil intr'un oras, unde in 1941 a avut loc un pogrom ...
Imi povesteste despre ea, cum era o fetita vioaie si zburdalinica care avea multe prietene de joaca. Intr-o zi a iesit in strada mindra, purtind la piept o steluta galbena. Toate celelalte fetite au admirat-o si erau suparate ca nu aveau si ele asa ceva. Dupa citeva zile, au venit la locul de joaca 2 femei, tinidu-si fiicele de mina. Le-au lasat sa-si ea ramas bun de la fetita cu stelutza. Fetitele au plecat plingind, neintelegind nimica ...
Sau cofetarul care a disparut, lasind magazinul deschis ... Toti copii au sarit pe prajituri, s-au imbuibat cu ele. "Voi nu stiti ce e aia o prajitura buna...". Imi spune aceasta fraza si azi. Apoi, a vazut in fundul cofetariei o usa intredeschisa, prin care si-a bagat capul si l-a vazut pe cofetar dormind pe fotoliu, cu gura deschisa, si doar soriceii care misunau pe podea i-au oprit pornirea sa se duca la el ca sa-l trezeasca. I s-au parut mai mari decit soriceii obisnuiti.
Sau cind taica-su si fratele mai mare au fost luati de jandarmi si nu s-a mai stiut de ei timp de 4 zile, cind au reaparut, povestind cit de norocosi au fost ca, atunci cind le-a venit si lor rindul, s-a oprit totul... Nu li s-a dat nimic de mincare, nici macar apa, ... povestea tatal ca au rezistat fiindca el mereu pastra prin buzunare bucatele de zahar cubic. Si azi fetitza, copilul meu octogenar, nu pleaca de la vreo cafenea fara sa-si puna in poseta bucatile de zahar cub frumos ambalate ...
Mi se pare ciudat ca eu, care nu am trait acele vremi, scrisnesc mult mai tare din dinti, decit o persoana care a trecut prin ele.
No comments:
Post a Comment