Cafeaua mea turceasca....

In fiecare dimineata a vietii mele imi pierd in mod intentionat timpul cu prepararea cafelei turcesti. Este rutina mea rituala pe care o trag dupa mine ca pe un firicel care nu are voie sa se rupa... prin numeroasele si diversele meleaguri si culturi in care mi-a fost dat sa traiesc.
Acest firicel imi confirma continuitatea esentei mele existentiale, in ciuda multiplelor pelegrinari.

Nu a fost intotdeauna usor, mai ales la inceputul emigratiei.
Cel mai greu a fost la New York, unde cafeaua este o zeama lunga si transparenta. Am avut ceva de cautat si pina la urma am gasit un magazin puerto-rican care arata ca un depozit de saci cu boabe de cafea de diverse varietati.
Nu a fost greu sa obtin de la ei sa-mi amestece 3 sorturi in proportie (50-25-25%), insa a fost a fost dificil sa-i conving sa le macine "pudra", fiindca le era frica sa nu li se strice masinaria. Ei produceau de obicei o textura mai mare, potrivita pentru espresso sau cafea filtru. Am insistat sa faca un test, le-am promis ca voi cumpara o cantitate mai maricica..., si testul a reusit.
Cind, peste ani, m-am reintors in Europa, macinatul nu a mai fost o problema, iar magazinele din diversele tzari in care am locuit ma foloseau deseori spre a-si initia personalul novice in dramuiri de soiuri de cafele, gramaj, cintarit etc etc..., asa ca dupa citeva experiente, am decis sa trec la un amestec 50-50%, spre a le face si lor si mie viata mai usoara.
Important pentru amestec este ca un soi de boabe sa fie mai inchis iar altul mai deschis la culoare. Toate oricum sint "arabica", insa e placut sa simti un iz de cafea mai prajita. Amestecul meu este "colombian" cu "mocca".
Eu numesc vasul in care imi fierb cafeaua "ibric", care zice-se vine de la grecescul "briki", dar de fapt ce provine din araba...,
insa turcii il numesc "cezve", fiindca la ei ibricul e un altfel de vas folosit pentru alte chestii.

Iata cum imi pregatesc eu cafeaua in fiecare dimineata:
umplu cana mare 3/4 cu apa rece si o torn in ibric sa fiarba la foc mic.
Fiindca beau o singura cafea pe zi, cana mea de portelan este generoasa. O ador si nu las pe nimeni sa se apropie de ea. Daca e sa se sparga, s-o sparg eu, ca sa nu ma supar pe altcineva, nici macar pentru o clipita.

Adaug de la inceput o ligurita de zahar, plina virf. Cafeaua turceasca (o spun toate babele...) nu se face fara zahar, fiindca zaharul anihileaza taria cafelei (care e mult mai tare decit alte tipuri de cafea, fiindca se prepara prin fierbere) care altminteri ar provoca palpitatii neplacute. Asa ca eu refuz sa ofer cafelutza mea renumita celor care imi zic ca vor cafeaua "fara zahar". N-au decit sa bea espresso, care se prepara prin filtrare.
Lingurita este si ea mai maricica, nu de supa, dar nici din alea delicate. O port cu mine cind plec prin alte parti, fiindca toti au lingurite prea mici.

Cind apa se mai incalzeste, adaug 2 lingurite pline virf (format muntele Fuji) de cafea.
Si apoi mai adaug nitel (sa fie !) Tot atunci adaug si praful de cardamom macinat de mine prin presarea si tocarea asidua a bobitelor in micutul mojar alaturat.

Amestec bine si astept si astept si astept si astept si astept...
sa se formeze din launtrul lichidului dens si negru, acea spuma care indica momentul in care gustul cafelei atinge perfectiunea.
Uneori astept peste 5 minute ca sa ajung sa culeg cu lingurita spuma in starea ei perfecta de densitate, si s-o plasez pe fundul canii, sa zaca acolo intacta timp de inca vreo 3 minute,
pina cind si restul cafelei isi aseaza zatul noroios pe fundul ibricului (proces ajutat prin adaugarea a citorva picaturi de apa rece).

Scapata de acea smoala (zat) care va ramine pe fundul ibricului, cafeaua sub forma de lichid de o transparenta opaca este turnata de mine peste spuma care a asteptat rabdatoare pe fundul canii, ceea ce o impinge la suprafata intr-o simfonie de culori maronii si mulatre. Daca nu se intimpla asa, ziua esueaza.
Odihnindu-se in ceasca de portelan, cafeaua mai formeaza o cantitate de zat care se sedimenteaza pe fundul cestii. De aia cafeaua trebuie sorbita cu grija, si nu pina la fund. Stratul delicat de zatz poate fi folosit mai tirziu, pentru "ghicitul in cafea", cind dupa intoarcerea canii cu fundul in sus, se formeaza pe peretii ei o dantela plina de mesaje secrete...
Read More...

Intr-o carte despre "harem" (o institutie mult mai complexa decit ceea ce se zice despre ea), se povestea cum sultanul era servit de catre 10 pina la 40 de odalisce pentru ca sa-si bea cafeluta matinala, doua ii aranjau vesmintele si barba in asa fel incit sa nu se umple de zoaie cind incepea sorbitul, o alta culegea apa proaspata si rece, alta prajea boabele de cafea, alta le macina, alta macina cardamomul, alta se ocupa de nisip si prepara focul mic pe care o alta urma sa plaseze ibricul si toate cele descrise mai'nainte, iar acea care trebuia sa se ocupe de fierberea cafelei si sa o puna in ceasca de care buzele sultanului urmau sa se atinga, era odalisca... careia ii venise sorocul sa se marite si sa paraseasca haremul..., daca si NUMAI daca, reusea sa supravegheze si sa culeaga spuma somptuoasa a cafelei !!! Daca o pierdea, sau se pulveriza, neavind densitatea prin care sa se auto-mentina, ... acea odalisca nu se mai marita si raminea dezonorata pe vecie !!!

Chiar si in zilele noastre, preparatul cafele turcesti este legat de cutuma matrimoniala.
Mireasa este judecata dupa spuma si gustul cafelei, ca pe vremuri...
Pina si mirele trebuie sa treaca testul cafelei: el primeste o cafea in care mireasa in loc de zahar pune sare (brrr !!). Daca in timp ce o soarbe expresia lui faciala denota doar incintare si placere, dovedeste ca este un barbat cumpatat, iar casatoria este binecuvintata.